Adevăraţii urmaşi ai lui J.K. Rowling, la Bucureşti

ând i-a sunat Barry Cunningham, editorul care a descoperit-o pe J.K. Rowling, cei doi gentlemani excentrici care au scris “Tunele”, cel mai bun fantasy de câţiva ani încoace, i-au trântit telefonul în nas.

„Da, da, te cred, eşti chiar tu ăla, Barry Cunningham, dispari naibii de aici!”, râde farsorul Brian Williams, imitându-se cum şi-a păzit cu străşnicie speranţele de ceea ce bănuia a fi gluma proastă a unui prieten, ce-i întorcea favoarea făcută odinioară. „Telefonul a sunat iar, imediat, şi când am ridicat receptorul şi am auzit din nou: «Nu, nu, eu chiar sunt Barry Cunningham!» am început să mă gândesc că poate chiar o fi el!”.

Brian Williams, pictor, regizor, actor, rotofei şi jovial, mustăcios şi băutor de votcă, scrisese împreună cu prietenul său foarte bun, finanţistul Roderick Gordon, care tocmai fusese concediat dintr-o bancă
a exclusivistului „The City” londonez pentru „visat cu ochii deschişi”, o carte pentru adolescenţi.

O publicaseră cu banii lor într-un tiraj foarte mic şi avuseseră surpriza să vadă că acestea trec cu nerăbdare din mână în mână şi, mai mult decât atât, că se vânduseră pe eBay cu peste o mie de dolari, ca exemplare de colecţie ale întâii publicări a unor mari autori.

Cartea încă se numea „The Highfield Mole”, asta până a intrat pe mâna lui Barry Cunningham, care le-a sugerat ceva mai bun, „Tunele”, şi spune povestea unui băiat pasionat de săpături, Will Burrows, ce descoperă întâmplător în subteranele Londrei o fascinantă, înfricoşătoare, stupefiantă şi nemaipomenită lume.

Instinctul lui Barry Cunningham s-a dovedit încă o dată
incredibil, „Tunele” o citeşti cu toate sutele ei de pagini pe nerăsuflate şi, când ai terminat-o, îţi vine să spui ca un tânăr vampir care abia a dat de gustul sângelui: „I want some more!”. Când au început s-o scrie, în primele câteva zeci de pagini, învârtejitul Brian Williams şi lordissimul Roderick Gordon, extrem de curtenitor şi atent cu limba pe care o vorbeşte şi scrie, s-au folosit de o viclenie cu care-ţi faci praf adversarii în pub-uri dintr-o lovitură.

Brian Williams începe să explice şi Roderick Gordon încheie: „Se numeşte «sucker’s punch» (n.r. pumnul fraierului), e ca atunci când se ia unul de tine într-un pub şi tu, cu amabilitate, cu cea mai inocentă mutră din lume, îl faci să se apropie destul de tine cât să-i dai prin surprindere un pumn care-l lasă din prima
lat la podea. Aşa şi noi
, în primele pagini, ca să atragem cât mai mulţi şi mai variaţi cititori, n-am început în forţă, nu i-am tras deodată în subteran, să nu se sperie, ci acţiunea creşte gradat, din ce în ce mai tare, până, pur şi simplu, nu mai ai cum s-o mai laşi din mână”.

Cei doi autori au refuzat Polonia şi Ungaria şi au preferat să vină în România, la invitaţia Editurii Corint Junior, care le-a lansat cel de-al doilea volum, „În Adâncuri”, să vorbească despre cartea lor. Prima dată au fost vinerea trecută la Sibiu, unde spun că n-au văzut atâţia copii
strânşi la un loc pentru ei niciodată, ce au lipit afişe cu ei în tot oraşul şi pe care tot ei le-au făcut onoarea să-i mâzgălească la fel ca pe nişte clasici din cartea de română: „Ne-au făcut mustăţi şi sprâncene. E tare, înseamnă că suntem celebri! Ar fi fost rău doar dacă ne lipeau gumă pe afiş, în Anglia nu e insultă mai mare pentru un artist decât să-i lipeşti gumă pe afiş!”, râde Brian Williams.