"Viata cu un idiot": teatru sau trauma?

400 de casete au fost filmate in perioada de pregatire a spectacolului "Viata
cu un idiot" dupa Viktor Erofeev, in regia lui Andriy Zholdak la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu. Actorii au filmat goi in zapada, la Ocnele din Sibiu, in cusca lupilor de la Gradina Zoologica, si au repetat cate zece ore pe zi timp de doua luni. A plecat la drum
toata trupa teatrului, dar numai cativa au rezistat pana la final. Despre acestia, regizorul ucrainean Andriy Zholdak spunea, inainte de premiera spectacolului de sambata seara, ca sunt "ca niste caini scapati din lant". A fost mai mult decat atat.

Dinamica naucitoare a acestui spectacol reproduce, in ritm voit accelerat, dinamica vietii noastre de toate zilele, care a ajuns o nesfarsita goana, fara clipe de liniste, fara timp pentru a simti, in schimb cu multa, prea multa "actiune". Pe cele trei ecrane de proiectie din scena curg imagini filmate ale actiunilor reale, care se petrec simultan in doua casute construite pe scena, dar si in culise si in afara teatrului. E teatru si film, imagini mixate de doi VJ-ei care selecteaza, conform unui scenariu prestabilit, secvente din ceea ce filmeaza in direct ceilalti membri ai echipei tehnice, aflati in imediata apropiere a actorilor, care devin astfel si actori de film.

Spectatorul are parte in acelasi timp
de senzatia privitorului unui reality-show, este "atacat" deodata cu televiziune, film, teatru, videoclip (fiindca muzica live nu lipseste nici ea, dubland anumite actiuni) si este responsabil pentru alegerile pe care le face. Privind un ecran sau altul, urmarind succesiv cand imaginile, cand actiunea reala din scena, fiecare spectator face montajul sau, devenind autorul propriului spectacol. E ca si cum ai avea in fata ecranul unui computer pe care s-ar deschide permanent noi ferestre si parca nu te induri sa inchizi nici una dintre ele. Avalansa de informatie ce navaleste asupra celui aflat in scaun
este coplesitoare, iar agresivitatea tipului de joc, violenta inclusa a acestuia actioneaza asupra sensibilitatii tocite a spectatorului, mentinandu-l intr-o stare de neliniste aproape dureroasa. Nu e deloc usor sa vezi acest spectacol, dar este cumplit sa-l joci: aproape trei ore fara pauza, sustinute intr-un ritm aproape de dementa, un consum fizic si psihic imposibil de cuantificat, o haituire a actorului, o stoarcere a lui de toate fluidele, o extragere a esentei expresivitatii, prin ochiul indecent de cercetator al camerei de luat vederi, care actioneaza ca o uriasa lupta nerabdatoare sa vada lacrima si sangele. Filozofia televiziunii invadatoare a intimitatii, care exploateaza fiecare urma de emotie traita, fiecare rest de umanitate, transformandu-l in produs vandabil, e aplicata aici pentru un altfel de demonstratie, ca intr-un joc al unei minti diabolice, care manipuleaza mintile privitorilor. Un urias "Big Brother" care stapaneste universul scenei, dar nu se limiteaza la el, ci face mereu trimiteri exterioare, fie ca e vorba de Proust, ale carui carti sunt rasfoite de actori, de muzica (de la Manu Chao, trecand prin muzica ruseasca si romaneasca de azi si pana la opereta, cu celebrul "Ingeras nu mai ai aripioare/Domnul conte ti le-a retezat", folosit ironic cand e vorba de inger) sau de film (Natural Born Killers, Kill Bill, King Kong).

In spatele spectacolului pare ca sta o forta atotcuprinzatoare, semanand cumva cu King Kong, o forta care muta actorii ca pe niste piese pe o tabla de sah, intr-o demonstratie coplesitoare ce vorbeste, daca lasi deoparte toata tehnologia, despre drama lipsei de iubire, despre momentul magic al aparitiei ei in lume, intre un barbat si o femeie ("e tot ce conteaza", spune un personaj in final) si despre incapatanarea ingerului de a ramane alaturi de oameni, chiar si atunci cand ei fac totul pentru a-l pierde. O tema vasta cat lumea, pe care scriitorul rus Viktor Erofeev (adoptat aici de Masa
Dinescu) o abordeaza fara nici un complex, pentru ca lipsa de complexe sa fie continuata si implinita de regia lui Zholdak, care isi ia toate libertatile pe scena. Ca un adevarat dresor diabolic, el isi arunca actorii in scena dupa o lunga, chinuitoare pregatire, iar incredibila lor energie - asemanatoare cu aceea a unor animale intaratate - cade ca o ploaie asupra spectatorilor, amintindu-le de propriile lor vieti si mult dupa ce spectacolul s-a terminat (ii descoperi cu uimire pe Cristina Flutur, Florin Cosulet, Catalin Patru, Ema Vetean - tineri actori explodand de expresivitate). Trauma pe care o sufera actorii pe scena se transfera subliminal si declanseaza amintirea traumelor traite de privitor, nedandu-i voie sa le mai uite sau sa le ascunda "sub covor". Zholdak ne arata ce suntem sau, mai bine zis, ne arata ca numai ceea ce traim intens - bun sau rau - ne face sa fim oameni cu adevarat, din plin, si sa nu ne multumim doar cu supravietuirea.